Foto: iStock/Gulliver
Sunt o mamă leneșă. De asemenea, sunt egoistă și iresponsabilă. Stii de ce? Vreau doar ca copiii scoici să ia inițiativa, să fie independenți și încrezători.
Lucrând într-o grădiniță, am văzut mulți copii care erau supraprotejați, dar un băiat, Colin, mi-a rămas cel mai mult în minte.
A fost crescut să mănânce orice i s-a pus în față, indiferent dacă îi plăcea sau nu. Ca urmare, copilul a avut o problemă serioasă de hrănire. A mestecat și a înghițit mecanic tot ce i s-a dat. Și a trebuit să-l hrănesc pentru că „nu putea să o facă singur”. Prima dată când l-am hrănit pe Colin, nu i-am putut citi nicio emoție pe față. Am luat lingura, el a deschis gura, a mestecat și a înghițit.
L-am întrebat: „Îți plac fulgii de ovăz?” „Nu.”
Dar tot a deschis gura și a luat mai multă mâncare.
„Vrei mai mult?” l-am întrebat. „Nu.” Dar a continuat să mestece și să ia mâncare. „Dacă nu-ți place, nu ar trebui să-l mănânci”.
Ochii lui Colin se mariră surprins. Nu știa că este posibil.
La început, Colin s-a bucurat de dreptul său de a refuza mâncarea și de a bea doar suc. Dar apoi a început să mănânce ce-i plăcea și să lase restul. A învățat să se aleagă singur. Și apoi am încetat să-l hrănim cu lingura pentru că mâncatul este o nevoie firească. Un copil flămând își va spăla doar farfuria.
Sunt o mamă leneșă. Eram prea lene să-mi hrănesc copiii. Când copiii mei au împlinit un an, le-am dat o lingură și m-am așezat să mănânc lângă ei. Când aveau un an și jumătate, puteau deja să mănânce cu furculița.
O altă nevoie firească este mersul la toaletă. Colin o făcea în pantaloni. Mama lui ne spusese să-l ducem la toaletă din două în două ore, ca urmare, la grădiniță copilul aștepta să-l ducă cineva la toaletă. Așteptând prea mult, s-ar lăsa în pantaloni și nici măcar nu i-ar fi dat jos și nici nu ar cere ajutor. O săptămână mai târziu problema a fost rezolvată.
„Vreau să fac pipi!” spuse Colin mândru, mergând la baie.
Sunt o mamă leneșă. Îmi place să dorm până târziu în weekend. Sâmbătă mă trezesc la ora 11. Fiul meu de 2 ani se uită la desene animate și mănâncă un biscuit. El pornește el însuși televizorul și DVD playerul. Cu o zi înainte, mi-a cerut permisiunea să merg cu un prieten și părinții lui la film. I-am spus că îmi este prea lene să mă trezesc devreme și că dacă vrea să meargă trebuie să se descurce singur. Bineînțeles că nu am dormit târziu… îmi pusesem alarma. L-am auzit ieșind și închizând ușa. Așteptam să primesc un mesaj de la mama iubitului său… dar fără ca el să știe.
Mi-e prea lene să-i verific geanta înainte de școală, să-i usuc hainele după piscină, să-și fac temele cu el. Nici măcar nu arunc gunoiul, e de datoria fiului meu.
Pot chiar să-i rog să-mi facă o ceașcă de ceai. Cred că voi deveni mai leneș cu fiecare an care trece.
Dar odată ce mama a venit să ne vadă și copiii mei s-au schimbat dincolo de recunoaștere. Fiul meu mai mare „a uitat” cum să-și facă temele, cum să încălzească cina și cum să-și împacheteze rucsacul pentru școală. Îi este frică chiar să doarmă singur în camera lui. Poate pentru că bunica lui nu este leneșă.
Copiii nu vor fi niciodată independenți dacă părinții lor nu vor să fie.
