Sistemul nervos autonom (autonom). controlează funcții importante ale corpului, cum ar fi ritmul cardiac și tensiunea arterială, care ne țin în viață fără ca măcar să ne gândim la ele. Aproape orice tulburare poate afecta sistemul nervos autonom într-un fel, deși relativ puține boli îl atacă singur.
Disautonomia este un termen general folosit pentru a descrie mai multe tulburări diferite care cauzează funcționarea defectuoasă a sistemului nervos autonom. Sistemul nervos autonom controlează funcțiile involuntare („automate”) ale corpului la care nu ne gândim în mod conștient, cum ar fi ritmul cardiac, tensiunea arterială, digestia, dilatarea și contracția pupilelor ochiului, funcția rinichilor și menținerea temperaturii corpului. Diferite forme de disautonomie provoacă probleme cu reglementarea acestor sistemecare poate duce la amețeli, leșin, tensiune arterială instabilă, ritm cardiac anormal (aritmie), malnutriție și, în cazuri severe, deces.
Disautonomie nu este o afecțiune rară. Peste 70 de milioane de oameni din întreaga lume trăiesc cu diferite forme de disautonomie. Tulburarea poate apărea la orice vârstă, rasă sau sex. În prezent, nu există un tratament general pentru nicio formă de disautonomie. În ciuda prevalenței acestei tulburări, este nevoie de ani pentru ca majoritatea pacienților să fie diagnosticați cu boala din cauza lipsei de conștientizare a publicului și a profesiei medicale. Unele dintre diferitele forme de disautonomie includ:
Sindromul tahicardiei ortostatice posturale (VASE)
Această încălcare afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sindromul de tahicardie ortostatică posturală este o formă de intoleranță ortostatică (diverse plângeri apar atunci când stați în picioare sau în picioare) care este asociată cu prezența tahicardiei excesive și cu multe alte simptome când stați în picioare. Sindromul de tahicardie ortostatică posturală poate provoca amețeli, leșin, tahicardie, dureri în piept, dificultăți de respirație, tulburări gastro-intestinale, tremor, intoleranță la efort, sensibilitate la temperatură (creștere, scădere sau pierdere completă a capacității organismului de a percepe fluctuațiile de temperatură) și altele. POTS afectează mai ales femeile tinere care par sănătoase în exterior. Experții compară daunele observate în POTS cu daunele observate în afecțiuni precum boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC) și insuficiența cardiacă congestivă.
Sincopa neurocardiogenă (NCS)
Această condiție este cea mai comună formă de disautonomie. Sincopa neurocardiogenă afectează zeci de milioane de oameni din întreaga lume. Mulți dintre cei afectați au manifestări ușoare ale tulburării, cu convulsii o dată sau de două ori în timpul vieții. Cu toate acestea, sincopa neurocardiogenă severă duce la leșinând de câteva ori pe zi, care poate duce la căderi și oase rupte și, uneori, leziuni cerebrale traumatice. Pacienții cu sincopă neurocardiogenă moderată până la severă au dificultăți în angajarea în muncă, școală și activități sociale din cauza episoadelor frecvente de sincopă.
Atrofie multiplă a sistemelor (MSA)
Această afecțiune este o formă fatală de disautonomie care apare la adulții de 40 de ani și peste. Atrofia multisistem este tulburare neurodegenerativă, care are unele asemănări cu boala Parkinson, dar spre deosebire de aceasta, atrofia multisistemică are ca rezultat, de obicei, imobilizare completă la pat în 2 ani de la diagnosticarea afecțiunii, precum și deces în 5-10 ani. MSA este considerată o boală rară, cu aproximativ 350.000 de persoane afectate în întreaga lume.
Disautonomie familială (FD)
Disautonomia familială este o boală genetică rară, care afectează sistemul nervos. FD poate afecta acțiunile involuntare, cum ar fi respirația, digestia, producția de lacrimi, reglarea tensiunii arteriale și a temperaturii corpului și salivația. Disautonomia familială poate afecta, de asemenea, capacitatea de a simți gustul și sensibilitatea la durere și temperatură.
Poate apărea disautonomie ca rezultat al alte conditiicum ar fi diabetul, scleroza multiplă, artrita reumatoidă, boala celiacă, sindromul Sjogren, lupusul și boala Parkinson.
În prezent nu exista tratament pentru disautonomie, dar formele secundare ale tulburării se pot îmbunătăți cu tratamentul tulburării de bază care a cauzat disautonomia. Există unele terapii pentru a îmbunătăți calitatea vieții pentru această afecțiune, care includ atât medicamente, cât și modificări/adaptari ale stilului de viață. Cu toate acestea, chiar și cu utilizarea tuturor tratamentelor disponibile, mulți pacienți afectați prezintă simptome debilitante care le reduc semnificativ calitatea vieții.
Referinte:
1. Dysautonomia International. Întârzieri de diagnostic în POTS
2. Goldstein DS. Disautonomie în boala Parkinson: anomalii neurocardiologice
3. Goldberger JJ, Arora R, Buckley U, Shivkumar K. Disfuncția sistemului nervos autonom
4. Institutul Național de Tulburări Neurologice și AVC (NINDS). Disautonomie
