Atrocitatea de la Stara Zagora cu Georgi Georgiev, care a tăiat cu un cuțit fals, a desfigurat-o și a bărbierit-o pe Deborah, în vârstă de 18 ani, a șocat toată Bulgaria. Fata a primit nu doar 400 de copci, ci și traume psihologice, din cauza cărora nu a mai vorbit de peste o lună.
Nu doar crima a șocat oamenii, ci și faptul că a fost clasificată drept vătămare corporală ușoară și Georgi a fost eliberat.
Din cauza scandalului izbucnit, un val de nemulțumiri a cuprins țara, iar în apărarea fetei au fost organizate proteste spontane. Acest lucru i-a determinat și pe parlamentari să-și întrerupă vacanța și să se întoarcă în sala de plen pentru a rescrie legea.
Cu toate acestea, cazul nu este un precedent. În fiecare zi apar noi rapoarte despre crime oribile. Umiliri, bătăi, violuri, crime – cronica neagră pare să devină din ce în ce mai mare.
Dar este chiar așa?! Este mentalitatea bulgarului un criminal, sunt bărbații sau femeile mai predispuși la violență, se poate vindeca de a fi psihopat sau sadic, cum decid victimele să scape de agresori și este stresul post-traumatic cea mai mare consecință pentru victime? Am căutat răspunsuri la toate aceste întrebări de la un expert.
Polina Vasileva este psiholog și psihoterapeut, cu accent prioritar pe lucrul cu femeile care au suferit violență. Iată cum a răspuns ea la întrebările noastre:
– Doamna Vasileva, cazul fetei tăiate de 18 ani din Stara Zagora a șocat societatea și a părut să declanșeze un val de rapoarte de violență în ultimele zile. Cum explici asta? Victimele și-au făcut curajul să-și trădeze agresorii sau agresorii l-au imitat pe făptuitor sau pe ambele?
– Da, cazul este șocant și, din păcate, nu este singurul. Prejudiciul adus victimei, pe lângă fizic, este și psihic, cu o lovitură cruntă adusă demnității umane. Trauma mentală a unui astfel de sadism este deosebit de gravă.
Victimelor încă le este frică să vorbească atunci când vine vorba de abuz, durerea lor este chinuitoare și, din păcate, alternativa adesea nu arată mai bine. Pe lângă teama înfricoșătoare care ține victimele violenței tăcute, există și o lipsă de încredere în instituții.
Am văzut și în acest caz lacune în activitatea sistemului judiciar și a altora. Lipsa legii și o protecție adecvată discreditează. Un procent și mai mare de victime ale agresiunii rămân tăcuți.
În acest caz particular, o persoană apropiată familiei decide să facă public cazul, iar acest lucru se dovedește a fi decisiv în evenimentele ulterioare la care am asistat cu toții în ultimele zile.
Apelul către întreaga societate rămâne același – nu vă întoarceți capul, nu treceți, ajutați în timp util. Salvează vieți.
În ceea ce privește agresorii care imită făptuitorul, se observă o astfel de identificare și imitație, mai ales când în stat domnește fărădelegea și nu există nicio acțiune urgentă și aspră care să reducă infractorii într-o clipă.
Din păcate, și în acest caz, lucrurile s-au întâmplat după o glugă de ploaie. Lupta este și ar trebui să fie pentru prevenirea și prevenirea unor astfel de tragedii.
– Există factori specifici și care sunt aceștia care pot transforma o persoană într-o persoană violentă?
– Se crede că totul începe din copilărie. „Super egoul”, care este deosebit de important pentru bărbați, și relația cu tatăl, deoarece cei mai mulți autori de violență sunt bărbați. Există „supereul slab” al tatălui, „supereul normal” și superputerea – „supereul strict”.
Ce fel de băieți se pot forma? Cu un „superego slab” înseamnă că nu există reguli. Tatăl nu este interesat de copilul său, uneori absent fizic și/sau psihic.
Atunci copilul, care a intrat deja la maturitate, începe să aibă o problemă cu autoritățile, cu supraveghetorii lui la locul de muncă, nerespectarea regulilor, nerespectarea normelor.
Se întâmplă pentru că nu este învățat să le observe. Dacă există mult „superego strict”, se construiesc de obicei persoanele cu o structură de personalitate psihopată, deoarece minciuna devine principalul mecanism de apărare al copilului.
Tatăl strict are pretenții excesive, impune pedepse, pentru copilul nerespectând normele pe care le stabilește, în acest fel copilul învață să se salveze, creând imagini și mesaje false pentru a scăpa de presiunea tatălui său.
Conducerea în structura personalității psihopatice este că nu manifestă nicio sensibilitate, empatie pentru experiențele celorlalți, acești oameni consideră că totul le este permis, întrucât au fost cândva victime și au suferit.
În „supereul normal” al tatălui, dacă acesta este o persoană care are o carieră criminală, copilul se va încadra foarte ușor în acest tipar de comportament. La o vârstă fragedă, „absorbim” tiparele comportamentale ale persoanelor importante pentru noi, și anume ale părinților noștri.
– În viața de zi cu zi, atașăm un sens greșit cuvintelor „psihopat” și „sadic”. Când o persoană este psihopat, când este sadic și se poate schimba?
– Un psihopat este o persoană care are un comportament antisocial, reacții emoționale atipice, nu manifestă îngrijorare sau empatie, nu are remuşcări pentru acţiunile sale. Psihopații pot fi simpatici la început, dar tind să se comporte înșelător, imoral și nu de puține ori, violent.
Caracteristicile pe care le poate avea un psihopat sunt: impulsivitate, iresponsabilitate, nerespectarea siguranței, iritabilitate, agresivitate, narcisism, manipulativitate, ei știu să-i facă pe ceilalți să facă ce vor.
Sadismul este o abatere a comportamentului sexual în care o persoană obține plăcere din durerea și disconfortul psihic cauzate altei ființe.
Un sadic este o persoană căreia îi place să provoace durere și suferință altora, sadismul este actul de a provoca în mod intenționat suferință altora în scopul distracției sau plăcerii.
Nu există leac pentru psihopați, dar cercetările sugerează că aceștia ar putea fi mai controlați dacă abaterile lor sunt detectate devreme. Psihiatrii și colegii psihologi, psihoterapeuții sunt în general de acord că psihopatia este o afecțiune incurabilă.
Nici sadismul și masochismul nu se pretează cu ușurință la tratament, dar dacă o persoană își dorește cu adevărat, își poate schimba treptat comportamentul, realizând răul mare pe care îl provoacă altora și lui însuși.
– Gena criminală – poate o persoană să scape de soarta sa? Există vreun raport dintre cine este mai predispus la violență în funcție de sex, vârstă, rasă?
– Majoritatea abuzatorilor au crescut într-o familie abuzivă. În 90% din cazuri, persoanele care devin violente trăiau în familii în care exista violență.
Orice persoană care se află într-o situație care îi poate provoca traume vechi din trecutul său, când se simțea vulnerabilă, actualizată într-o situație dată, poate ajunge să comită o faptă penală.
Au existat omucideri în dispute de cartier, dispute de parcare și omucideri nesăbuite. În cazurile în care există o ucidere planificată cu un motiv personal profund, de obicei oamenii au avut experiențe dramatice.
Toți infractorii violenți au suferit abuzuri în copilărie, fie ele fizice, mentale sau sexuale.
Pe de altă parte, nu toți cei care au experimentat o astfel de violență în copilărie au devenit criminali. Depinde de calitățile personale ale persoanei, de situațiile și mediul în care se află.
– Chiar asa este mentalitatea bulgara, suntem obisnuiti ca „femeia sa taca si barbatul sa porunceasca”? Culturile asiatice și alte culturi au, de asemenea, patriarhatul în trecut, dar astăzi femeile sunt tratate cu respect și nu sunt atât de multe cazuri de violență.
– Din păcate, mentalitatea macho nu a fost încă eradicată la noi. Mentalitatea reflectă psihologia populară a societății, valorile și atitudinile acesteia.
Dacă aruncăm o privire sinceră asupra celor pe care societatea noastră îi alege să o conducă, alături de idolii tinerei generații, boom-ul culturii chalga, care de ani de zile încearcă să înlocuiască bibliotecile, teatrele, galeriile, vom găsi un răspuns. de ce este așa în țara noastră.
– Care este diferența dintre sindromul Stockholm, teama de abandon și frica/rușinea care împiedică victimele să părăsească agresorii?
– În sindromul Stockholm, victima se identifică cu răpitorul, cu abuzatorul. Sindromul Stockholm se caracterizează prin: admirație și afecțiune față de persoana care a comis încălcări ilegale asupra personalității victimei.
Obiecție sau apatie față de încercările altora de a-i salva din situația în care se află; protejarea răpitorului de atacuri și invadări, încercări de a-i face pe plac răpitorului; refuzul de a depune mărturie împotriva răpitorului; refuzul de a alerga și revolta împotriva situației de răpire/violență asupra persoanei.
Persoanele cu frica de abandon se caracterizeaza prin stima de sine scazuta, comportament dependent, frica de a fi singuri si incapacitatea de a se transforma in indivizi autonomi si independenti. Ambele condiții sunt supuse lucrului cu un psihoterapeut.
– Știm că, dacă o persoană gândește sau vorbește despre violență, nu înseamnă că este înclinată fizic către aceasta, dar există vreo modalitate de a recunoaște cine are mai multe șanse să atace o altă ființă?
– Pentru a putea recunoaște persoanele predispuse la violență, trebuie să știm că cei care abuzează psihologic o altă persoană au de obicei următoarele caracteristici:
Îndoială de sine.
Capacitate scăzută de a-ți controla emoțiile.
Sunt egocentrici.
Puțină empatie.
Un nivel scăzut de stima de sine care încearcă să se ridice atacând și umilind o altă persoană.
Toleranță scăzută la frustrare.
Ei controlează oamenii.
De obicei, sunt amabili și fermecați cu alte persoane, cu excepția victimei lor.
Schimbări bruște de dispoziție, iritabilitate.
Ei folosesc șantajul emoțional.
Îi bat joc și îi umilesc public pe alții.
– Sunt cazuri când oamenii spun – „mi-a căzut cortina și de aceea am făcut-o”. Stresul joacă un rol în „rebobinarea” oamenilor și declanșarea violenței. Există tehnici pentru a lupta singuri?
– Stresul sever, cronic, este un factor care nu trebuie subestimat. Expunerea intensă la stres, anxietate, frică, tensiune poate duce chiar și pe cea mai echilibrată persoană la o pierdere temporară a controlului asupra comportamentului și gândurilor sale.
În prezența unor astfel de condiții, este bine să căutați ajutor la timp. În caz contrar, acestea sunt agravate și uneori pot duce la evenimente fatale.
– Poate o persoană să realizeze singură că are o problemă cu violența și când și cum să caute ajutor?
– Sunt cazuri in care o persoana realizeaza ca are o problema cu furia si tendinta la violenta si cauta ajutor psihologic si psihoterapeutic. Aici, însă, nu vorbim mai degrabă de persoane cu psihopatii, lipsite de autocritică și empatie.
– Ar putea pedepsele mai dure pentru agresiune să descurajeze astfel de persoane violente?
– Întrucât autorii unor asemenea atrocități se consideră adesea de neatins și chiar mai mari decât legea, cu greu respectă sancțiunile legale mai severe.
În orice caz, un sistem judiciar necorupt care aplică forța legii fără căi de atac ar duce la o societate mai puțin predispusă la infracțiuni și criminalitate.
– Este PTSD cea mai mare problemă cu care se confruntă victimele? Se poate vindeca și cum?
– Stresul post-traumatic este inevitabil prezent ca o consecință a violenței experimentate. Reacția și lucrul în timp util cu un psihoterapeut și, dacă este necesar, cu un psihiatru sunt importante pentru stăpânirea acestuia. Cele mai teribile manifestări ale sale sunt pierderea identității, psihicul disociat și decăderea.
Persoanele care au trăit un eveniment traumatic nu vor uita niciodată ceea ce s-a întâmplat, dar în mod ideal, într-un set bun de circumstanțe, în mod natural sau ca urmare a unui proces de terapie, povara emoțională și reacțiile corporale vor fi reduse sau complet stinse, adică efectiv deconectat de la eveniment.
Tsanka DONKOVA
/Zdrave.to
Dați like și pe zdrave.to pe Facebook, unde veți găsi mult mai multe lecturi utile și interesante!
