Aceasta este povestea unei femei care a trecut de la a fi o mamă bună la a fi una rea. O impartasesc cu voi pentru ca toti repetam aceasta mantra despre mamele fericite care cresc copii fericiti, si in acelasi timp uitam ca este cam greu sa punem in practica „fericirea materna” si sa fim parinti perfecti in acelasi timp. Încercăm să le combinăm cumva pe cele două, iar când nu prea merge, începem să ne învinovățim. Vezi ce are de spus mama a doi fii, care a pornit pe drumul fericirii parentale si aproape a pierdut directia.
Am doi fii. Cel mare a trăit până la 18 ani, după cum îmi dau seama acum, din întâmplare. A frecventat toate cercurile și cluburile posibile pe care le-am putut găsi în oraș, a studiat engleza folosind toate metodele posibile, inclusiv în străinătate, pe programe de schimb de studenți. A călătorit la jumătatea lumii, aflând despre istoria și geografia fiecărui colț. A vizitat muzee și teatre nu mai puțin de două ori pe săptămână. Prietenii lui erau doar copii potriviți cu părinți potriviți. Și toate acestea pentru că eram o mamă bună și visam că el va fi cel mai bun, neapărat să studieze la cea mai prestigioasă universitate și să aibă o carieră impresionantă. După ce a absolvit clasa a IX-a, și-a făcut valiza, mi-a făcut cu mâna la revedere și a plecat la mii de kilometri depărtare de mine. A intrat la o școală tehnică de transport cu motor și a locuit într-un cămin.
Să explic ce am trăit? Singurul lucru care m-a salvat au fost vizitele la un psihoterapeut timp de un an. Am plâns și m-am întrebat: „De ce mi-a făcut asta? De ce este atât de nerecunoscător?
Apoi am început cu bilanţul, lung şi complicat. Ca și cum în urmă cu mulți ani, mâna încrezătoare a cuiva a mutat comutatorul de cale ferată și trenul vieții mele a fost transferat pe șinele vieții fiului meu. Acum era important pentru mine să trec peste situație, să nu mai caut pe vinovați și să mă întorc pe drumul cel bun. Am scăpat de control, anxietate și hipergrijire, am învățat să accept copiii așa cum sunt și să nu încerc să-i fac fericiți cu forța.
După un an, m-am lăudat cu psihoterapeutul meu că fiul meu era printre primii la școala tehnică și era foarte independent. Că are prieteni adevărați și zâmbește semnificativ mai des decât înainte. Si eu sunt mandru de el! Am încetat să mă învinovățesc pentru că nu știu cum își gestiona banii, ce mânca la cină și dacă avea o pălărie caldă și cizme rezistente. Că nu l-am mai văzut de mult și ne auzim o dată pe lună, iar întâlnirile noastre sunt o dată la 6 luni. Îngrozitor, nu? Nu.
Avem o relație foarte caldă și întâlnirile noastre sunt o adevărată bucurie. A fost primul care m-a susținut când am anunțat că părăsesc afacerea din capitală și plec să locuiesc la malul mării. El mi-a spus:
„Mamă, viața este una! Fă ce vrei!”
Cum am înțeles maternitatea mai devreme? Eram convins că copilul meu ar trebui:
să învețe în cea mai bună școală și să poarte numai A și A;
să respecte un regim și o igienă stricte și să mănânce sănătos;
să fie angajat toată ziua în ceva util, astfel încât să nu petreacă cu o companie proastă și să nu joace în mod constant jocuri pe calculator;
să se dezvolte în multe feluri, să se angajeze în muzică și sport, să cunoască mai multe limbi;
să cunoască lumea.
Absolut! Și asta nu este tot! Ar trebui să încerce cât mai multe activități și să determine cât mai devreme ce va face pentru tot restul vieții. Și dacă nu poate alege, voi decide. Pentru că copilul este al meu și știu cel mai bine de ce are nevoie.
Acum văd un singur lucru în acțiunile mele – manipularea.
Pentru că a decide ce este mai bine pentru copil și a-i oferi acel „mai bun” este manipulare. Grija este altceva – să-i oferi ceea ce își dorește.
În încercarea de a-i oferi fiului meu „cee mai bun”, am ratat cel mai important lucru – el nu și-a dorit „cel mai bun”.
Ce ni se cere de fapt de la noi, părinții? Să ne învețe copiii să trăiască fără noi. Aceasta înseamnă să-i iubești și să le asigurăm siguranța și în acel spațiu sigur, permițându-le să ia propriile decizii și să fie responsabili pentru ei pe măsură ce cresc și devin independenți.
Și ce facem de obicei? Trăim viața copilului nostru, făcându-l să se ridice la înălțimea așteptărilor noastre și să ne împlinească visele.
Anul acesta fiul meu mai mic a început școala. Îl observ și învăț de la el să trăiesc cu plăcere. Trăim confortabil, calm, fără vanitate inutilă. Văd nedumerirea în ochii celorlalte mame – dar el trebuie neapărat să facă ceva (sport, dansuri, limbi străine)! Copilul trebuie să se dezvolte!
De ce ar trebui? Cui îi este dator? Și când va trăi? Vrea să încerce boxul – mergem la sală. Vrea să se uite la un film – mergem la cinema. Învață engleza cu lecții video și, apropo, am aflat despre asta acum două zile.
Vineri am sărit peste școală, sâmbătă ne-am plimbat toată ziua pe plajă, am mâncat hot dog și gogoși. Nu plănuim nimic. În fiecare dimineață, când ne trezim, decidem ce vom face în ziua respectivă. I-am spus recent:
– Răspunde-mi la o întrebare, te rog – ești fericit?
– Sunt 101% fericit.
– De ce?
– Pentru că mă simt bine și fericit. Mi-a plăcut cum a decurs ziua.
Vă rugăm să vă iubiți copiii și să vă trăiți viața, nu a lor.
Sursă: mamaninja.bg
