Infarctul renal este o boală care rămâne adesea nerecunoscută și, din acest motiv, o afecțiune tratată în timp util. Frecvența de renal atac de cord variază de la studiu la studiu și este probabil subestimat datorită recunoașterii sale premature.
Există două cauze principale ale infarctului renal acut – în primul rând, evenimentele tromboembolice sunt importante, trombii provenind de obicei din cavitățile inimii sau aortei (evenimente cardioembolice). Cel mai frecvent motiv este cei neprotejati atrială pâlpâindîn care un tromb în atriul stâng sau urechea în stânga poate da o embolie sistemică, ca în cazul infarctului renal.
Cealaltă cauză și mai puțin frecventă responsabilă pentru dezvoltarea infarctului renal este in situ tromboza arterei renale, adesea ca urmare a disecției arterei sau în condiții de hipercoagulare. Acest grup include cazuri cu date de laborator pentru valori ridicate ale antitrombinei III, proteine C și S libere și active ridicate și anomalii genetice legate de factorul de coagulare V. Laiden.
În cazuri mai rare, infarctul renal poate fi rezultatul avulsia traumatică a rinichiului. În funcție de severitatea infarctului, se pot dezvolta hipertensiune renovasculară, boală cronică de rinichi și boală renală în stadiu terminal. Afectarea unilaterală nu duce, de obicei, la compromiterea acută sau cronică a funcției renale.
Clinic, infarctul renal se manifestă cel mai adesea cu durere în abdomen și în partea inferioară a spatelui. Greața, vărsăturile și febra sunt, de asemenea, simptome frecvente la pacienți. În aproape toate cazurile, se observă macroscopic sau microscopic hematurie. Pacienții cu infarct renal se dezvoltă inițial hipertensiunea arterială și aceasta este de obicei mediată de renină. Fluxul sanguin renal redus eliberează de obicei cantități mari de renină.
Infarctul renal trebuie luat în considerare în diagnosticul diferenţial al renal colică și pielonefrită. Din păcate, rezultatul diagnosticului tardiv sau întârziat implică riscul pierderii complete a funcției renale.
Infarctul renal poate fi focal când implică ramuri ale arterei renale sau să afecteze întregul renal parenchim unilateral cu tromboză sau ocluzie a arterei relevante. În stadiul acut imediat după ocluzia arterială totală, rinichiul afectat poate avea dimensiuni și funcții normale, dar în unele cazuri poate fi ușor mărit în comparație cu rinichiul contralateral perfuzat.
Pe termen lung, parenchimul de rinichiul afectat se micșorează încet, întrucât țesutul edematos este înlocuit cu țesut fibros. Rinichiul afectat capătă margini netede și este fără dilatarea sistemului colector.
Diagnosticul se pune pe baza aspectului clinic, a suspiciunii de sursa cardioembolica si a metodelor imagistice. Rezultatele de laborator în infarctul renal includ valori ridicate ale LDH (lactat dehidrogenază), număr mare de globule albe și creatinkinaza și creatinina crescute. Lactat dehidrogenaza este un marker foarte sensibil al infarctului renal și este de obicei de cinci ori mai mare decât valorile normale.
Ecografia renală poate evalua dimensiunea și starea parenchimului renal. Doppler-ul color este deosebit de util deoarece detectează lipsa fluxului sanguin arterial prin artera renală. O tomografie computerizată în spirală (CT) fără contrast este de obicei testul inițial pentru a determina cauza durerii de flanc și este standardul de aur pentru diagnosticarea pietrelor la rinichi și ureterali, care sunt afecțiuni mai frecvente decât infarctul renal.
Dacă se exclude prezența unei pietre la rinichi, este indicat să se facă un CT intensificat cu contrast pentru a evalua perfuzie renală și depistarea infarctului renal. Constatarea clasică a infarctului este un defect de perfuzie în formă de pană.
Tratamentul pacienților cu infarct renal include tratamentul sistemic al hipertensiunii arteriale, care aproape întotdeauna însoțește această afecțiune. Medicamentele de elecție sunt din grupul inhibitorilor ECA și blocanților receptorilor de angiotensină. Anticoagulare cu heparină intravenoasă urmată de vit oral. Un antagonist K este regimul standard de anticoagulare la acești pacienți.
Există o opțiune percutanată terapie endovasculară, care include tromboliza, trombectomia sau angioplastia cu sau fără stenting. Terapia de reperfuzie trebuie luată în considerare numai la un pacient care nu are rinichi atrofici sau antecedente de ischemie prelungită.
Referinte:
Biblioteca Nationala de Medicina-Infarctul Renal
