Funcțiile vizuale normale ale ochiului asigură posibilitatea percepției optime a mediului. Acest tip de funcții includ – percepția luminii, percepția culorilor, vederea formei și viziunea binoculară.
Percepția luminii este principala funcție vizuală care este afectată ultima în prezența unui proces patologic. Creeaza senzatii vizuale subiective obtinute ca urmare a impactului razelor de lumina.
Principalele structuri anatomice și celule ale ochiului care sunt implicate în percepția luminii sunt retină și celule fotoreceptoare – bastoane si conuri. În retină are loc procesarea primară a impulsului nervos obținut în timpul transformării energiei luminoase.
Informația este transmisă către departamentele superioare ale sistemului nervos central – talamus, unde are loc procesarea secundară a stimulilor de lumină, după care ajunge în centrii corticali senzoriali.
Funcțiile celulelor fotoreceptoare – tije și conuri – sunt extrem de importante pentru percepția vizuală normală. Tijele sunt distribuite în principal în părțile periferice ale retinei, în timp ce conurile sunt localizate cel mai dens în centrul acesteia – maculaiar treptat scade la periferie.
Bastoanele sunt substratul morfologic al sensibilității absolute (scotopice) la lumină, adică sunt mai sensibili la lumina mai slabă, drept urmare ajută la vederea periferică și nocturnă. Pigmentul lor vizual este rodopsina, care este implicată în conversia luminii.
Conurile implicate în viziunea formei și percepția culorilor. Sunt mai sensibili la lumina zilei – viziunea fotopică și conțin un pigment vizual diferit – iodopsină. Când cele două tipuri de celule fotoreceptoare funcționează împreună, se formează viziunea mezopică, care este caracteristică luminii crepusculare de seară.
Trei concepte foarte importante legate de sensibilitatea la lumină a aparatului vizual sunt sensibilitatea absolută la lumină, adaptarea vizuală și sensibilitatea diferențială la lumină.
Sensibilitate absolută la lumină se referă la capacitatea ochiului de a percepe cel mai slab stimul de lumină în întuneric absolut. Această cantitate de lumină este minimul de lumină al aparatului vizual, numit și pragul minim sau absolut de lumină.
Se numește capacitatea ochiului de a se adapta la diferite grade de lumină adaptarea vizuală. Capacitatea de adaptare – la lumină sau la întuneric, ajută la orientarea în mediu, în urma căreia se obține o calitate optimă a vieții și capacitatea de a îndeplini în mod independent diverse sarcini.
În adaptarea de la întuneric la lumină, sensibilitatea absolută la lumină scade. Acest proces are loc foarte repede. Adaptarea de la lumină la întuneric, pe de altă parte, are loc mai lent în două faze distincte.
În timpul acestor faze, funcția conului scade treptat. Se intampla fenomenul Purkinjeconform căreia sensibilitatea la lumină a ochiului se deplasează la capătul undei scurte al spectrului electromagnetic vizibil.
Spectrul electromagnetic reprezintă diferitele lungimi de undă ale razelor individuale. Se numește partea din acest spectru care este percepută de ochiul uman spectru vizibil. Razele spectrului electromagnetic vizibil, care au o lungime de undă mai scurtă, sunt cele albastre, în timp ce cele roșii determină capătul undei lungi. Prin urmare, la lumină slabă, culoarea albastră este văzută mai clar decât roșu.
Capacitatea ochiului de a detecta diferențele de intensitate a razelor de lumină, chiar și cu modificări minime, se numește fotosensibilitate diferenţială. De asemenea, numită fotometrică, contrast și sensibilitate diferențială la lumină. Este cel mai înalt în fovee și scade treptat periferic.
Sensibilitatea discriminatorie la lumină este testată folosind un fundal cu o anumită luminozitate, care este comparat cu un alt obiect de testat sau cu un alt obiect de fundal.
Încălcările sensibilității la lumină pot fi diferite. De exemplu, o perturbare în adaptarea la întuneric, care se numește hemeralopiesau tulburări în adaptarea la lumină – orbire de zi, nictalopie. Indiferent de patologie, o scădere a calității vieții este caracteristică tulburărilor de percepție a luminii.
Referinte:
Prof. dr. Ivan Ivanov, dr., „Curs avansat în oftalmologie”, RIC „Simek”, Sofia 2008
