Mulți părinți își împovărează copiii. Ei le vor mai întâi. Poate pentru că nu au devenit primii… Dacă comparația devine un element al vieții copilului, atunci îi poate garanta distincții importante, dar și o viață chinuitoare.
Comparația este o boală insidioasă infecțioasă care erodează personalitatea. Începe din copilărie. Părinții, pentru a da exemplu și a-și motiva copiii, îi compară constant cu alți copii.
Copilul, chiar dacă atinge scopul, se simte vulnerabil. Părintele nu realizează durerea pe care o provoacă copilului său. Poate dragostea unui părinte să se bazeze pe criterii obiective de conformare și performanță?
Comparația este o scurgere permanentă a bucuriei și satisfacției fiecărui succes. Rămân doar oboseala și amărăciunea. Cere să acopere golurile trecutului și astfel nu permite fericirea în micile momente prețioase ale prezentului.
Comparația interzice relația funcțională egală. Ea caută inferiori, pentru ca cei care o însușesc să fie liniștiți și confirmați.
Comparația continuă cu anxietatea față de examen. Este un război de o viață cu un inamic invizibil. Bucuria succesului se pierde chiar în clipa următoare, deoarece complotul unui adversar este în permanență în așteptare.
Comparația îl îmbolnăvește pe cel sănătos. Se creează campioni bolnavi dopați. Când cineva își măsoară viața în termeni de comparație, atunci privirea cuiva este îndreptată permanent către ceilalți. Nu este mulțumit de niciuna dintre propriile sale realizări, deoarece lucrul important nu este faptul în sine, ci prevalența.
Apa oricărui succes nu-i potolește setea, pentru că este o glifă. În cele din urmă, concurența pe care o creează comparația funcționează ca o dependență. Ca narcotic oferă temporar satisfacție, dar la scurt timp după aceea creează simptome de sevraj.
Sentimentul de nedreptate este mereu prezent în comparații. De la scorul și clasamentul copiilor la școală, până la ocuparea unei poziții de top profesional. Această atitudine generalizată se bazează pe ideea că dacă primești cea mai bună evaluare, o meriți. Dacă altcineva este recunoscut, atunci ești nedreptățit, deoarece s-a întâmplat ceva suspect.
Cei care tânjesc la recunoaștere nu simt că munca lor este judecată, ci primesc evaluarea ca pe o judecată a lor înșiși. Prin urmare, o criză nefavorabilă îi lovește și trebuie să o nege pentru a rezista.
Este ca și copiii mici care merg bucuroși să anunțe părinților o notă bună și întreabă despre notele colegilor de clasă, pentru a judeca dacă ar trebui să-și laude copiii. Părinții nesiguri sunt cei care se tem să-și exprime deschis sentimentele pozitive copiilor, de teamă că nu vor deveni mulțumiți și nu vor continua să încerce.
În spatele comparațiilor dintre frați, veri și cunoștințe se exprimă încurcăturile personale nerezolvate ale părinților. Scopul poate fi bine intenționat, dar metoda inumană și de cele mai multe ori ineficientă.
Dacă comparația devine un element al vieții copilului, atunci îi poate asigura o discriminare semnificativă, dar și o viață de tortură. Includerea copiilor în competiții necruțătoare și campionate oneroase creează o distorsiune în dezvoltarea personalității lor.
Mulți părinți își împovărează copiii. Ei le vor mai întâi. Poate pentru că nu au devenit primii. Ei sunt constant presați să citească pentru a reuși. Dar nu numai la lecții.
Când copilul acceptă să joace rolul vânătorului pentru prima dată, se află sub o asemenea presiune internă, încât adesea îl copleșește. Îmi amintesc de fobiile intense și de coșmarurile teribile ale unui tânăr campion la gimnastică care în fiecare seară se vedea căzând din grindă.
Comparația este o rană mereu deschisă care nu se vindecă. Indiferent de rezultat, este evaluat ca fiind nociv.
A fi mai bun decât altcineva nu înseamnă neapărat că ești cu adevărat bun. A fi cel mai bun dintre toți nu înseamnă că vei avea această calitate chiar în clipa următoare.
Scopul este să fii bun conform cu tine însuți. Acesta este ceva ce nimeni nu vă poate nega.
Un refuz sănătos de a compara nu corespunde complezenței și mediocrității. Nu are ca scop nivelarea și absența ambiției. Nu îi flatează pe pretendenții pretențioși ai plăcerii de durată. Nu favorizează câștigul neîncetat, absența meritocrației, căutarea constantă a adevărului, munca creativă.
Refuzul sănătos al comparației corespunde realizării unei rivalități sănătoase în relațiile de cooperare. Oamenii sunt deschiși să câștige de la celălalt. Sunt inspirați de dorința și gelozia tandră care tânjește, fără să caute răul celuilalt. Feedback-ul reciproc constant cu exprimarea emoțiilor pozitive permite deschiderea către celălalt, spațialitatea minunată pe care doar profitul o poate aduce.
Comparația interzice evidențierea diferențelor, deoarece există o singură poziție. În cele din urmă, de fiecare dată când ne angajăm în comparații, pierdem elementul divin al unicității persoanei noastre.
Sursa: Nedreptatea care doare, Dimitris Karagiannis, publicațiile Armos
