Cu toții ne simțim de la incomod la foarte neplăcut sau chiar stânjeniți atunci când trebuie să vorbim în fața multor oameni, când atenția celorlalți este concentrată asupra noastră, când suntem față în față cu cineva pe care nu-l cunoaștem, dar suntem chemați pentru un motiv pentru a comunica cu el.
Sunt reacții absolut normale și ar fi ciudat dacă nu ar exista deloc. Dar unii oameni suferă în special de acest lucru, ori de câte ori atenția celorlalți este concentrată asupra lor. Fiecare întâlnire cu fețe noi îi face să vrea să dea cu piciorul, să-și piardă cuvintele, să roșească.
Ce este mai exact rusinea?
Despre acești oameni spunem că sunt „timizi”. Dar ce este mai exact această rușine și de unde vine? Este un tip special de fobie socială, nu patologică, care exprimă un mod de a face față vieții devenit un obicei. Se caracterizează printr-o tendință de a rămâne invizibil, de a evita să ia inițiative în tot felul de situații sociale și de stângaci în stabilirea relațiilor, deși există adesea dorința de a comunica.
Oamenii foarte timizi sunt dominați de gânduri negative despre ei înșiși: „Nu am niciun interes pentru ceilalți”, „Sunt mai puțin inteligent decât alții, plictisitor, urât, neatrăgător”. De asemenea, au sentimente de îngrijorare, anxietate, frică, frustrare și adesea duc la izolare.
De foarte multe ori aceste sentimente sunt exprimate și fizic, cu dureri abdominale, transpirații, o senzație de paralizie, înroșire a feței, susuri și coborâșuri ale vocii, chiar și cu o relativă rigiditate a mișcărilor și a expresiilor faciale.
Dar de unde vin toate acestea? Se naște cineva timid sau se face? Atitudinea părinților determină în ce măsură un copil își va depăși rușinea. Copiii mici sunt foarte adesea timizi sau chiar speriați în situații pe care nu le cunosc.
De obicei, această ezitare, timiditate sau chiar teamă se diminuează treptat pe măsură ce copilul crește, dobândește experiențe și abilități și, mai ales, pe măsură ce socializează în cadrul grupului său de colegi, la școală, în sport, la joacă.
Timiditatea și teama sau stângăcia în contactul social pot să apară sau să revină mai întâi în adolescență. Când copilul care devine încet adult își redefinește imaginea de sine, se simte nesigur și nesigur pentru că se află în această fază de tranziție între imaturitate și maturitate.
Exerciții de curaj
Psihologii presupun însă că timiditatea poate fi începutul unei fobie sociale și de aceea este bine să găsești modalități de a o limita. Pe lângă sprijinul unui specialist, se poate încerca să schimbe încet anumite comportamente:
• Izolarea gândurilor distructive, cum ar fi „din nou la petrecere voi spune ceva irelevant din neliniștea mea, și toată lumea se va uita la mine și se va gândi ce idiot sunt”. Cum este când o terță parte spune ceva care nu este deosebit de „de succes”? Îl resping alții imediat?
• Luptând încet-încet cu tendința de a „închide în carapace”, încercând situații – bineînțeles începând cu unele relativ ușoare – întrebând, de exemplu, pe cineva de care nu știi ora, vorbind mai tare în autobuz și mergând mai departe. „exerciții” mai dificile, precum returnarea alimentelor la restaurant sau alte comportamente care provoacă atenție, dar și nemulțumirea celorlalți.
• Practicarea comunicării, adică schimbarea obiceiurilor mici, dar esențiale: aplecarea, în conversația cu un străin, puțin mai mult spre el, ținând palmele deschise și nu strânse, păstrând contactul vizual, vorbind suficient de tare. Toate acestea se pot face în pași foarte mici și în ritmul personal, în timp ce este important să fii pregătit pentru respingere și respingere, ceea ce se întâmplă des și este întotdeauna o experiență utilă.
Sursa: vita.gr