Irena Slavkova este psiholog și consultant absolvent, conduce terapie cognitiv-comportamentală. A absolvit programul de master „Consiliere Psihologică” al Universității Libere din Varna „Chernorizets Hrabar”. De asemenea, a finalizat pregătirea în „Experiența personală”, „Abilități de bază” și „Abilități specializate” la centrul de pregătire „Spectra” în domeniul paradigmei cognitiv-comportamentale.
– Doamnă Slavkova, de ce unii oameni se jignesc foarte ușor și asta este o problemă?
– Când cineva îl insultă pe altul, nu pare o reacție agresivă. Unul a spus, altul a afectat, dar nu a rezultat mare lucru din asta. Cu toate acestea, există oameni care sunt jigniți chiar și de cele mai nesemnificative lucruri și îi fac pe cei din jur să fie atenți și să urmărească ceea ce spun.
Persoana abuzivă are tendința de a lua tot sau aproape tot ce i se spune. Din exterior, aceasta pare o reacție inadecvată care nu rezistă niciunui argument, dar în ochii lui nu este. Este convins că cuvintele șefului său conțin o remarcă îndreptată către el, sau că glumele colegilor nu pot fi îndreptate către altcineva. Parcă lumea se învârte în jurul lui, dar nu cu adorație și admirație, ci cu scopul de a-l critica și de a-l batjocori.
– Care este motivul pentru care acești oameni iau totul atât de personal?
– Persoanele care se jignesc ușor au o stima de sine scăzută și se percep ca fiind vulnerabile, vulnerabile și incapabile să se protejeze. Le este greu să se afirme, să refuze și să comunice dintr-o poziție de egalitate. Ei văd lumea ca neprietenoasă și ostilă și, din aceste motive, se află în permanență în postura de victimă. Și din moment ce nu există victimă fără un agresor, acel rol rămâne pentru alții. Insulta transmite următorul mesaj: „Sunt fără apărare (bun, decent, muncitor și nedreptățit), iar tu ești rău și vinovat (pentru că insulti o persoană neputincioasă ca mine)”, „Ești un agresor și o persoană violentă”. De bunăvoie sau fără să vrea, oamenii din jurul abuzatorului sunt adesea forțați să joace acest rol. Încep să fie atenți la ceea ce spun, cum o spun și cui.
Irena Slavkova
– Cum afectează asta relația?
– Acuzația nerostită și rolul imputat interferează cu comunicarea și relațiile normale, care se rezumă la o ciudată luptă de supremație – cine va ieși mai drept (și jignit) și cine va fi rău (și vinovat). Caracteristic poziției de victimă este transferul de responsabilitate în afara propriei persoane. Este întotdeauna vina cuiva sau a altcuiva.
– Pentru ce nu își asumă responsabilitatea partea infracțională?
– De exemplu, despre emoțiile pe care le simte, despre furia pe care nu îndrăznește să o arate pentru că o consideră ceva rău, sau despre neputința și vulnerabilitatea lui. „Cine, sunt supărat? Prostii, nu există așa ceva”. Nu îmi asum responsabilitatea pentru situația în care l-a pus altcineva. Nu își asumă responsabilitatea de a vedea relația cauză-efect dintre comportamentul său și situația în care se află. Când o persoană își asumă responsabilitatea pentru o problemă, actul în sine deschide calea către rezolvarea problemei. Asumarea responsabilității și găsirea unei soluții sunt ca două fețe ale aceleiași monede. Pentru că numai eu îmi pot rezolva problema și doar tu poți să-ți rezolvi problema. Dacă spun că nu e problema mea, atunci nu e nimeni care să o rezolve pentru că nimănui nu-i pasă.
– Ce motive interne modelează rolul celui ofensat?
– Persoana ofensatoare a acumulat multă agresiune internă, care nu-și găsește o ieșire firească, din cauza atitudinii sale de a fi mereu bun și de a nu-și exprima sentimentele. Această agresiune reținută este eliberată în moduri indirecte, punând vina pe alții care sunt răi și violenți. Atunci cel ofensator își dă dreptul de a-și exprima nemulțumirea și indignarea „legitimă”, pe care altfel nu ar îndrăzni să le arate, pentru că nu se lasă confruntat direct. Dar își poate permite o agresiune implicită, care este mascata și nu condamnată de opinia publică. În general, astfel de oameni sunt foarte critici, știu exact cum ar trebui făcute lucrurile și ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi acționat diferit. Ei rămân însă la nivelul „cuvintelor”, deoarece agresiunea naturală sănătoasă, cea care stă la baza exprimării de sine, a ambiției pozitive și a realizării de sine, le este blocată.
– Când și cum se „născ” oamenii ofensivi?
– Insulta nu se numără printre emoțiile de bază, ci este învățată de copil atunci când părinții cedează insultei sale și își dă seama că are un mijloc cu care să le manipuleze. La adulții imaturi, insulta continuă să fie un instrument social, iar ofensivitatea ca trăsătură de caracter devine o apărare psihologică și un mijloc de obținere a unor beneficii.
– Care sunt beneficiile de a fi victimă?
– Principalul beneficiu pe care acest rol il aduce este atentia pe care o primeste victima de la ceilalti, simpatie, ajutor. O face să se simtă în centrul lucrurilor, semnificativă în nefericirea ei, nedreptățită și plină de autocompătimire. Este foarte ușor în rolul de victimă să te concentrezi asupra ta atenția și simpatia celorlalți.
– Ați menționat că de îndată ce există o victimă, există și un abuzator. Este adevarat?
– Uneori rolurile sunt mai multe. Victima joacă un rol esențial în așa-numitul Triunghiul lui Karpman. Psihologul american Stefan Karpman a identificat un model larg răspândit de relații sociale, care a fost ulterior numit după el. Acest model include trei părți – victima, agresorul și salvatorul, participanții obligatorii fiind victima și agresorul, care sunt mereu prezenți în aceste relații.
Acolo unde este o victimă, există și un agresor. Agresorul caută și găsește în mod conștient sau inconștient persoane cu atitudini similare care îi vor „permite” să-și reverse energia agresivă asupra lor, indiferent de mijloacele fizice sau verbale. Victima are un comportament pasiv față de agresiune, nu va răspunde la atac, ci se va lupta să supraviețuiască și să o îndure sau să se ascundă, să devină invizibilă. În acest rol, agresorul își satisface nevoia de a-și dovedi dreptate, de a exercita putere asupra celorlalți și de a găsi o ieșire pentru propria sa agresiune, a cărei cauză de cele mai multe ori nu are nicio legătură cu victima.
Uneori, salvatorul apare în scenă. Aceștia sunt oameni care, mânați de motive nobile, sunt întotdeauna gata să stea de partea celor nedreptățiți, să lupte pentru dreptate, să dea curaj victimei să lupte împotriva agresorului. Atât victima, cât și agresorul, salvatorul culege dividende emoționale din rolul lor. Îndemnând victima să contracareze agresorul, el dă expresie propriei sale agresiuni, pe care și-a interzis să o simtă sau să o arate, deoarece din cauza educației sale o consideră inacceptabilă. De fapt, salvatorul este un agresor/victimă deghizat.
– Unde se observă cel mai des astfel de relații?
– Acest tip de relaţie socială se observă peste tot – în familie, în cercul de muncă, mai ales între superiori şi subordonaţi, chiar şi în relaţiile de prietenie. Ceea ce este mai interesant, însă, este că aceeași persoană poate juca toate cele trei roluri în același timp. De exemplu, în munca sa se trăiește ca o victimă cu un șef autoritar, suprasolicitat de îndatoriri și cu salarii mici, în familie este un agresor care revarsă negativitatea acumulată asupra soției/soției și copiilor, dar este și cunoscut printre prietenii săi ca o persoană care este gata să ofere mereu ajutor, inclusiv atunci când nimeni nu-i cere. Probabil ți s-a întâmplat ca cineva să se grăbească să te „salveze” fără ca tu să întrebi.
Dacă te-ai identificat în oricare dintre cele trei roluri, cu siguranță te vei regăsi și în celelalte două. Nu este nimic greșit sau critic în acest sens – toți jucăm tot felul de roluri de-a lungul vieții noastre. Lucrul rău aici este că un model de relații ineficiente este în mod constant reprodus, ceea ce în sine poate fi epuizant și descurajator.
– Poate o persoană să iasă din aceste roluri și cum?
– Ieșirea din aceste roluri este dificilă, dar nu imposibilă. Primul pas este să te recunoști în ele și să decizi dacă vrei să continui ca până acum sau dacă vrei să acționezi.
Milena Vasileva
